Biserica „Adormirea Maicii Domnului – ICOANEI” București, monument istoric încadrat valoric în grupa B – monument istoric de valoare locală (cod LMI 2015: B-II-m-B-18925).
Prezentarea obiectivului de patrimoniu şi a caracteristicilor care îi conferă unicitate
Amplasare
Biserica „Adormirea Maicii Domnului – ICOANEI” se află în centrul oraşului București pe strada Icoanei nr. 12, Sector 2, la distanţe relativ mici de două punct importante ale capitalei: Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii (km 0), la 10 minute de E85 (DN2 – Bd. Carol) şi la 3 minute de E60 (DN1 – Bd. Magheru).
Istoricul bisericii
Hramurile bisericii şi vechimea acesteia
Pisania din 1786 numeşte biserica locul „unde să proslăveşte numele celu(i) în Tro(i)ţă mări(t) Dumneze(u), întru cinstea şi pr(ă)znuirea preasf(i)ntei de D(u)mnezeu Născătoarei şi a sf(ă)ntului prooroc Ioann Botez(ătorul) şi a marelui ierarh Nicolae”.
Hramurile Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Nicolae se prăznuiesc şi astăzi. Hramul principal, Sf. Troiţă, sub care apare şi astăzi în documente ale Patriarhiei, pare să fi fost uitat în secolul al XIX-lea. Pe chivotul bisericii, datat 1813, sunt reprezentate şi numite hramurile Adormirii Precistei, al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi cel al Sfântului Nicolae, sărbătorite şi astăzi.
Vechimea bisericii nu este desluşită. Se ştie că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Mihail (Misail) Băbeanu a clădit în mahalaua Ceauş David din Bucureşti o biserică din lemn, cu chilii în jur pentru adăpostirea femeilor de rang înalt, ajunse la nevoie.
După tradiţie, această biserică de lemn s-ar fi construit pe locul unei alte biserici, tot de lemn, ridicată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea de ceauşul David Corbea, trimisul domnitorului Constantin Brâncoveanu la curtea lui Petru cel Mare. Într-adevăr, pomelnicul vechi al bisericii Ceauş David precizează că David Corbea este ctitorul ei.
Restaurarea şi zugrăvirea „din nou” a bisericii
Intervenţiile de reparare şi transformare a Bisericii Icoanei în perioada epitropiei Elenei Băbeanu au debutat cu proiectul realizat de Alexandru Orăscu în 1872. Acestea au fost urmate în 1889 de însemnate lucrări de reparare a exteriorului construcţiei şi de repictare a interiorului.
Planşele proiectului lui Orăscu nu se păstrează, singura sursă privitoare la transformările plănuite fiind devizul înaintat de arhitect, în luna august 1872, comitetului din care făceau parte epitropii Mihail Băbeanu, Hélène (Elena) Băbeanu şi Mihalache Ioannu, acesta din urmă din partea Stărostiei corpului de dulgheri şi zidari din Bucureşti. Cu Ioannu, Elena Băbeanu semna un contract separat în luna mai a anului următor. Conform angajamentului contractual, lucrările de construcţie urmau să fie încheiate în luna septembrie a anului 1873. Devizul cuprindea mai multe capitole referitoare la lucrări exterioare, la lucrări de reconstrucţie a acoperirii şi la intervenţii în interiorul bisericii. La exteriorul bisericii se prevedea decaparea tencuielilor până la zidăria de cărămidă, înlocuirea ferestrelor („…care sunt a se scoate”), realizarea unei rozase pe zidul de vest („…tăierea în zidu spre aşeza unei Rossete mare împreuna cu ziditu împrejurul”), realizarea a 9 ferestre noi prin lărgirea celor vechi şi închiderea unora existente, facerea unor „nişuri”, desfacerea vechiului brâu („…dărâmatul tencuielii de la ciubucul principal şi potrivitul cărămizilor după un tipar cu care se va trage acest ciubuc din nou”), refacerea profilului de încheiere a soclului („ciubuci zoclu”), retencuirea faţadelor şi decorarea acestora cu ornamente din terra cotta („…friză şi rosete după desenul arhitectului, console la colţurile din faţă…”). Erau prevăzute reconstruirea turlei celei mari şi refacerea zonei de cornişă („…desvelirea de tinichea al cornişului”, „…construirea coronamentului, adică ciubucu se va îmbrăca din nou lucrat în tocmai după planu şi arătarea architectului cu ornamentele de architravu…”), refacerea turlei scunde de deasupra pronaosului (astăzi dispărută) „după plan”, „cu patru ferestre rotunde noi cu cercevele lemn de stejar” precum şi construirea unui singur turn clopotniţă de plan pătrat, îmbrăcat în tablă, deasupra pridvorului. Devizul nu includea referiri la lucrări noi de zidărie care să includă turnul scării de acces spre clopotniţă sau cele două anexe ale altarului.
Alexandru Orăscu (1817-1894) a studiat ingineria şi artele frumoase la Berlin ca bursier al statului. Revenit în ţară, era numit arhitect al oraşului Bucureşti (1848) în locul lui Xavier Villacrosse, ulterior dedicându-se unei însemnate activităţi didactice. Cunoscut pentru proiectele unor clădiri importante din Bucureşti (Universitatea, Hotelul Bulevard), Orăscu a avut o contribuţie semnificativă şi în programul arhitecturii religioase.
Lucrările din interior priveau scoaterea pietrelor dimprejurul uşii de la „entreu”, înlocuirea pietrelor sculptate dimprejurul uşii de intrare, „facere o uşă noi de lemnu de stejar lucrat în sculptură cu rosette, frisu etc., în tocma după desenu de se va face de architectu împreună cu fereria şi vopsit şi aşezatu la locu”, tencuieli noi, pardoseală de piatră, scoaterea „lespezii” din pridvor şi „aşezare în ciment”. Tencuielile faţadei erau realizate, în zona inferioară, „în cimentu de porland”.
Un aspect important este cel referitor la lucrările de reconstrucţie a „advonului” (pridvorului n.n.), pentru care se propuneau desfacerea învelitorii, dărâmarea frontonului, înălţarea zidăriei existente, refacerea ciubucului, tencuirea din nou a coronamentului de la ciubuc la capitelul coloanelor, includerea de ornamente din terra cotta sub piatra ciubucului şi deasupra, aplicarea de „rossete de terra cotta în frizu” ş.a. Cu alte cuvinte, a fost închis pridvorul (exonarthexul) bisericii şi acesteia i s-a adăugat, către vest, un nou pridvor deschis, de mici dimensiuni, în dreptul intrării. Dată fiind decoraţia cornişei similară cu cea a rozaselor de pe faţadele laterale ale bisericii, precum şi faptul că în timpul reparaţiilor de la 1889 se vorbeşte despre zugrăvirea celor patru coloane „de sub frontispiciu” cu un model care să imite marmura, putem presupune că pridvorul deschis aparţine aceleiaşi etape de construire (soluţie pe care o întâlnim, de pildă, şi la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti).
Lucrările realizate după proiectul lui Alexandru Orăscu suprapuneau construcţiei de secol XVIII elemente specifice arhitecturii valahe din secolul al XIX-lea (reconstrucţia turlelor pe structură de lemn tencuită în interior şi îmbrăcată în tablă spre exterior), dar şi detalii decorative influenţate de importurile arhitecturale. Intervențiile de acest tip asupra vechii arhitecturi religioase din Ţara Românească fuseseră inaugurate înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, rezultat al implicării arhitecţilor din occidentul european în lucrări de reparare, remodelare sau reconstrucţie ale bisericilor sau ansamblurilor cu funcţie religioasă. Noua arhitectură exterioară a bisericii Icoanei are o serie întreagă de caracteristici comune cu realizări anterioare datorate unor arhitecţi cu care Alexandru Orăscu colaborase îndeaproape: Johann Schlatter, Karl Benisch, Xavier Villacrosse.
Repertoriul decorativ combină interpretări ale unor elemente medievale, fie romanice, fie gotice (rozasa de pe faţada vestică, cornişa lombardă ş.a.) cu elemente împrumutate din vocabularul clasicist (consolele din registrele superioare ale turlelor şi turnului clopotniţă, profilatura complexă a cornişei care încheie faţada bisericii sau lezenele care delimitează diferitele planuri ale faţadei). Rezolvarea bazei turlei, cu cele patru accente verticale în colţuri legate prin friza cu nişe pătrate, se apropie de exemplele anterioare realizate de Schlatter la bisericile de la Curtea Veche din Bucureşti (1847-1853) sau cea a bisericii mănăstirii Bistriţa din judeţul Vâlcea (1845/46-1856). Inspirate probabil de şantierele conduse de acelaşi Johann Schlatter, cu care Orăscu colaborase la ridicarea Palatului Academiei (Universitatea, 1857-1869), cornişele celor două turle refăcute sunt surmontate de traforul de tablă cu motivul florii de crin. Într-o rezolvare similară – inspirată probabil de ctitoria argeşeană a lui Neagoe Basarab (1512-1517) – fuseseră definitivate şi turlele restaurate sau reconstruite de Schlatter la bisericile mănăstirilor Dealu de lângă Târgovişte (1846-1850), Antim (1851-1863) sau Radu-Vodă (1859-1863), ultimele două din Bucureşti.
Asupra construcţiei bisericii şi decoraţiei pictate din interior s-a intervenit ulterior, în repetate rânduri, atât la sfârşitul secolului al XIX-lea, imediat după finalizarea şantierului ghidat de proiectul lui Orăscu, cât şi pe parcursul secolului al XX-lea. În 1889 epitropul ctitoricesc Mihail Băbeanu încheia o serie de înţelegeri atât pentru reparaţiile curente ale construcţiei, cât şi pentru redecorarea acesteia. În luna aprilie, Băbeanu semna contractul în valoare de 6.500 lei cu pictorul Mihail Dragomirescu pentru zugrăvirea interiorului, urmat câteva luni mai târziu de contractul cu zugravul tinichigiu Anton Călinescu pentru intervenţii în exterior: îndreptarea şi fixarea crucilor de la turle, dregerea tencuielilor de la temelia turlei celei mari şi a faţadei, repararea tablei învelitorilor turlei şi a şarpantei bisericii şi vopsirea cu ulei în culoare argintie, zugrăvirea faţadelor cu trei straturi de ulei de „culoarea paiului” „iar garniturile mai de sus de uă culóre mai închisă”, repararea şi acoperirea cu vopsea „maron” a cercevelelor ferestrelor, facere de nou a jgheaburilor şi a burlanelor („cu cârligele lor”) şi vopsire în culoarea faţadei, montarea a patru „ventilatorii” în ferestrele turlei celei mari şi două „ţeve de acustică”, punere din nou a „giurgiuvelelor” lipsă la turle şi clopotniţă şi repararea celor în stare bună, precum şi imitarea texturii marmurei pentru cele patru coloanele ale pridvorului deschis din faţa accesului.
Lucrările iniţiate în 1889, finalizate şi recepţionate la jumătatea lunii august, sunt amintite de inscripţia pictată în pronaos, deasupra accesului dinspre pridvor: „Restaurată şi zugrăvită din nou în anul 1889. Epitrop titoricesc Mihail J. Băbeanu, cu concursul bine voitor al d-lui Epitrop Gheorghe Varlam”. Recepţia fusese semnată la 1889, august 15. Biserica era, în sfârşit, „restaurată şi zugraăvită din nou şi fiind pusă pe rangul bisericilor celor dintâiu din capitală”.
Imaginea sa este surprinsă în fotografiile publicate de P. Gârboviceanu în 1910.
Intervenţii târzii
Un releveu păstrat în arhiva Departamentului de Istorie al Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, datat 1927, precizează starea bisericii înaintea intervenţiilor de secol XX. Planul, secţiunea longitudinală şi două faţade sunt prezentate în cele ce urmează, atestând starea bisericii dinaintea intervenţiilor majore de secol XX.
La sfârşitul anului aceluiaşi an 1927, Adunarea Parohială aprobă propunerea Consiliului Parohial de a reface reparaţia radicală a clădirii bisericii şi ia act de declaraţia de sprijinire a D. prim-ajutor de primar M. Berceanu şi de “izbânda stăruinţii” domnului epitrop A. Mincu de a obţine fonduri de la comună în acest scop (600 mii lei). În această etapă a fost demolată turla scundă de deasupra pronaosului, bolta care acoperea spaţiul fiind reconstruită din paiantă la o cotă mai joasă decât cea originară.
Intervenţiile au continuat cu restaurarea bisericii după cutremurul din 1940. Şantierul coordonat de Comisiunea Monumentelor Istorice şi de autorul proiectului, arhitectul Emil T. Costescu, s-a încheiat în anul 1943, recepţia fiind făcută de arhitecţii Petrescu şi Horia Teodoru. Noi reparaţii au fost făcute în 1965, o ultimă restaurare – consemnată în inscripţia pictată în pridvor deasupra ancadramentului uşii spre pronaos – având loc între 1986 şi 1988:
„Această sfântă şi dumnezeiască biserică unde se prăznuieşte Adormirea // Maicii Domnului şi se preaslăvesc numele Sf. Ioan Botezătorul şi a Sf. Mare // Ierarh Nicolae, a fost zidită şi zugrăvită la anul 1786, iar apoi refăcută şi rezugrăvită la anii 1838, 1873 şi 1889. S-a restaurat în anul 1965, iar a//cum s-a restaurat din nou prin osteneala pr. Paroh Ioan Popa şi a lui Vasile Anghel epitrop // la anii 1986-1988”.
Alte lucrări de secol XX au adus numeroase schimbări. Retencuirea şi zugrăvirea exteriorului au eliminat textura tencuielii panourilor de faţadă şi tonurile închise ale decoraţiilor din terra cotta de la nivelul cornişelor şi rozaselor. Vechea tâmplărie a ferestrelor introduse în 1873, cu motive decorative inspirate de repertoriul formal romanico-gotic, consemnată de releveul realizat în 1927, a fost înlocuită.
Turla scundă de deasupra pronaosului a fost desfiinţată, iar boltirea şi decorul pictat din interior au fost refăcute. Intervenţiile asupra învelitorii de tablă au determinat renunţarea la unele elemente de decoraţie: desfiinţarea lanternourilor false de deasupra turlei mari şi a turnului clopotniţă, sau simplificarea bazei turlei de deasupra naosului prin demolarea celor patru accente verticale din colţuri. Refacerea învelitorii pridvorului scund din dreptul accesului vestic în biserică a dus la distrugerea bogatului decor aplicat deasupra cornişei.
Planul triconc al bisericii conservă încă trăsăturile iniţiale. În lipsa proiectelor de transformare prin care a trecut construcţia, a cercetării arheologice şi a unui studiu de parament, reconstituirea etapelor de evoluţie ale bisericii nu poate fi confirmată în totalitate. Din reprezentările vechi ale bisericii lipsesc o serie de elemente importante: volumele individualizate ale anexelor altarului şi turnul de scară adosat elevaţiei nordice. Din analiza in situ rezultă faptul că pastoforiile au fost extinse (probabil în 1873), generând în silueta bisericii cele două volume cilindrice care încadrează absida altarului. În lipsa identificării în documentele cercetate a unor referiri la construirea turnului de scară dinspre nord, adăugarea acestuia poate fi plasată – de asemenea cu titlu de presupunere – în acelaşi deceniu al optulea al secolului al XIX-lea, atunci când a fost construit turnul clopotniţă de deasupra pridvorului.
În concluzie, faţă de situaţia la începutul secolului al XX-lea, biserica a pierdut din elementele care o defineau: volumele sunt mai sărace, iar detaliile de arhitectură sunt simplificate. O nouă restaurare ar putea reface coerenţa stilistică a interiorului şi exteriorului Bisericii Icoanei.
Pictura interioară
Transformările şi reparaţiile prin care a trecut construcţia bisericii au afectat în repetate rânduri pictura interioară. Fresca lui Grigore Gheorghe Zugravul de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost completată probabil de pictură în tempera (turla de deasupra naosului şi retuşuri în cazul unor însemnate porţiuni de frescă) imediat după finalizarea lucrărilor realizate după proiectul lui Alexandru Orăscu în 1873. în 1889, fresca a fost acoperită de pictura „peste tot”, în „stilul modern”, realizată de Mihail Dragomirescu în maniera promovată de Gheorghe Tattarescu. După demolarea turlei de deasupra pronaosului, ulterior anului 1927, bolta refăcută a primit la rândul ei o nouă pictură, diferită atât din punct de vedere al tehnicii cât şi din cel al stilului şi cromaticii faţă de etapele anterioare. Pridvorul deschis din dreptul accesului vestic fusese pictat al secco (probabil tot cu tempera) la sfârşitul secolului al XIX-lea, decorul fiind refăcut la sfârşitul secolului al XX-lea.
Zone din fresca realizată în jurul anului 1786 au fost eliberate de stratul de pictură în ulei, în timpul campaniilor de restaurare din 1965, 1986-1988 şi 2010-2013. Chiar dacă programul iconografic iniţial nu este cunoscut în ansamblu, în pridvor şi în pronaos au fost dezvelite fragmente importante pentru înţelegerea decorului pictat iniţial.
Coerenţa temelor frescei din pridvor a fost afectată de construirea, pentru corul bisericii, a cafasului deschis spre pronaos. Golul creat în zidărie a sacrificat scena Judecăţii de Apoi, ilustrare a ultimului capitol al Apocalipsei, în timp ce introducerea planşeului intermediar a obturat o parte însemnată a scenelor care ilustrau alte capitole ale aceleiaşi cărţi a Noului Testament. În registrul inferior se mai conservă încă integral panourile corespunzătoare capitolelor 7, 8 şi 11 ale cărţii.
Temele apocaliptice îmbogăţeau iconografia răsăritului ortodox începând cu secolul al XVI-lea, sub influenţa reprezentărilor occidentale care circulau în epocă. Iconografia Apocalipsei era inaugurată în pictura trapezelor şi pridvoarelor bisericilor mănăstireşti athonite. Cel mai vechi ciclu apocaliptic, compus din 19 scene, este cel reprezentat în vestibulul trapezei mănăstirii Dionysiou (1547), realizat cu suportul financiar al domniţei Ruxanda, fiica lui Petru Rareş şi soţia lui Alexandru Lăpuşneanu. Modelele athonite nu au fost perpetuate fidel, exemplele mai târzii reprezentând interpretări personale ale zugravilor care le-au realizat. În arta valahă, scenele din Apocalipsă (cu excepţia Judecăţii de Apoi) îşi făceau apariţia târziu, la începutul secolului al XVIII-lea, cele câteva exemple păstrate, fiind influenţate în conţinut de contextele politic şi cultural.
Zonele de zidărie care separă golurile ferestrelor şi cel al accesului în biserică sunt decorate cu reprezentările sfinţilor Dimitrie Basarabov, Elefterie, Stelian şi probabil Hristofor şi Alexie omul lui Dumnezeu. La nivelul superior, în cafas, pe zidul de vest sunt încă vizibile scene din Geneză – Adam şi Eva încălcând porunca şi Izgonirea din grădinile Edenului.
în timpanele superioare se păstrează reprezentările Sinoadelor ecumenice încadrând Deisis-ul pictat sub arcada centrală, dinspre pronaos. În calotele eliptice, susţinute de arce dublouri se disting încă imaginile lui Iisus Emanuel (central), Maica Domnului orantă (spre nord) şi Ioan Botezătorul (spre sud).
În pronaos se conservă încă tabloul votiv repictat în ulei, peste originalul de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Galeria de portrete ocupă integral zidul de vest al pronaosului, ctitorul primei biserici, Misail Monahul, fiind înfăţişat separat pe zidul sudic. Nicolae Iorga sublinia faptul că din secolul al XVIII-lea se păstrează primele ctitorii bisericeşti susţinute financiar de membrii mai puţin înstăriţi ai societăţii valahe – boiernaşi sau negustori.
Dacă pereţii laterali ai pronaosul mai conservă fragmente din vechea pictură, bolta refăcută a fost decorată la începutul secolului al XX-lea cu medalionul Sfintei Treimi, înconjurat de îngeri pictaţi pe fondul strident al unui cer presărat cu stele aurii. Pictura a fost realizată în ulei pe intradosul acoperirii din paiantă, construită mai jos decât structura anterioară, peste un strat de pictură în tempera realizat anterior. Această coborâre a boltirii este dovedită de faptul că pictura în frescă de pe pereţii laterali ai pronaosului continuă în podul bisericii.
Limita dintre pronaos şi naos este marcată printr-un amplu arc în plin cintru pe care se mai distinge încă pictura originară. Naosul conservă pictura realizată de Mihail Dragomirescu în spiritul stilului inaugurat în arta iconografică valahă de Gheorghe Tattarescu, Constantin Lecca sau Mişu Popp. Desprinzându-se net de tradiţiile picturii religioase post-bizantine, decoraţia parietală valahă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea asimilează mult din exemplele occidentale. Panourile înşiruite, separate de contururile roşii ale icoanelor ortodoxe, sunt înlocuite cu scene „înrămate”, puse în valoare de fondul neutru al unor simulări de texturi, imitând diverse materiale.
Fără a se remarca prin trăsături deosebite, compoziţiile lui Dragomirescu tindeau să redea într-o manieră realistă episoadele cheie ale Noului Testament. În absida nordică a naosului sunt înfăţişate scenele Drumul Crucii şi Punerea în mormânt. în calotă este reprezentată Naşterea lui Iisus. Spre sud, în absidă, sunt pictate Prinderea lui Iisus şi Judecata lui Pilat, în timp ce boltirea este decorată cu Învierea Mântuitorului. În conca altarului, în registrul inferior, peste fresca iniţială, sunt reprezentaţi Sfinţii Ierarhi Ioan, Grigorie, Vasile şi Ştefan, în timp ce în boltă este reprezentată Fecioara cu Pruncul Iisus. Turla principală, pictată în tempera imediat după finalizarea lucrărilor întreprinse în 1873, îl înfăţişează pe Iisus Pantocrator.
Vechea pictură a bisericii a fost resturată de curând. Procesul de readucere la lumină a frescelor de sfârşit de secol XVIII a fost condus de specialistul restaurator Gabriela Ştefăniţă. La restaurare, s-a optat pentru păstrarea tabloului votiv din pronaos, realizat în ulei. Zonele recuperate din pronaos confirmă valoarea picturii originare (dezvelită parţial la restaurările anterioare) şi necesitatea continuării lucrărilor în acord cu specificaţiile Comisie Naţionale a Monumentelor Istorice. Corelarea restaurării picturii cu restaurare a edificiului ar avea ca rezultat refacerea unităţii arhitecturale şi iconografice a Bisericii Icoanei, dând acestuia strălucirea unei noi ctitorii.
În concluzie, elementele care îi conferă valoare şi unicitate Biserica „Adormirea Maicii Domnului – ICOANEI” București sunt următoarele:
– Valoarea arhitecturală şi urbanistică a imobilului
Biserica, de plan treflat, prezintă spațiile caracteristice bisericilor de rit creștin ortodox.
Accesul în biserică se realizează printr-un pridvor cu gabarite reduse față de cele ale fațadei.
Exonartexul, spațiul următor pridvorului, care a fost adăugat ulterior (1889), de formă rectangulară în plan, acoperit cu două calote laterale din zidărie sprijinite pe arce pandante tot din zidărie, adăpostește lumânărarul la nivelul inferior și spațiul destinat corului (cafasul) la etaj.
Pronaosul urmează exonartexului și, ca particularitate, cafasul este deschis printr-un gol în partea superioară a zidului de vest al pronaosului. În partea stângă a pronaosului se accede către scara care urcă la turla de peste pronaos și la pod. Scara este închisă într-o coajă de zidărie semicilindrică adosată corpului bisericii. Zidurile longitudinale ale pronaosului, în registrul lor superior, sunt slăbite de două nișe închise către exterior. Bolta care acoperă pronaosul este executată din lemn.
Naosul, mărginit de absidele laterale și absida altarului, se dezvoltă în prelungirea pronaosului și este delimitat de arcele triumfale executate din zidărie de cărămidă. Semicalotele absidelor laterale se înalță aproape vertical către turla pantocrator, prezentând o ușoară curbură către linia de intersecție cu aceasta.
Altarul prezintă spațiile caracteristice, proscomidiarul și diaconiconul, care, pe fațadele laterale, sunt mascate în alte două turnuri semicilindrice, aidoma celui care adăpostește scara adosată pronaosului.
Biserica prezintă două turle din lemn imbrăcate în tablă, prima, mai mică, deasupra pronaosului și cea de-a doua peste naos.
Iconostas și anvon
Iconostasul bisericii Icoanei are o împărțire clasică pe registre a icoanelor. Există șase registre de icoane ce conțin 55 de icoane și ușile Împărătești. Primul registru de icoane este cel al poalelor de icoane, deasupra acestuia se află registrul icoanelor Împărătești, al Prăznicarelor, Apostolilor, Proorocilor și Coronamentul (Crucea Răstignirii și Moleniile).
Iconostasul se remarcă prin înățimea mare, acesta se află pe solee, este la un nivel mai înalt decât podeaua naosului, ridicându-se prin două trepte de marmură aproximativ cu 20 cm. Iconostasul are o deschidere de 555 cm și o înălțime până la limita superioară a crucii de 835 cm. Registrul Icoanelor Împărătești împreună cu cel al poalelor de icoane este mai amplu și mai bogat ornamentat decât registrele superioare. Deasupra primului registru se află arhitrava, ce conține o friză bogat decorată cu elemente decorative vegetale.
Iconostasul are o împărțire pe verticală a registrelor prin cornișe cu profile decorative în retragere dar are și o împărțire pe orizontală, prin coloane și stâlpi atașați structurii iconostasului. Astfel icoanele din registrele superioare sunt grupate două câte două (fiind pictate pe același panou), lăsând loc în partea centrală unei icoane de dimensiune dublă.
Registrele superioare sunt mai reduse ca înălțime decât ce al icoanelor Împărătești, icoanele prăznicare duble având 55×63 cm, cele ale apostolilor având 60×80 cm iar icoanele cu prooroci având 55×55 cm respectiv 60×65 cm. Ca și în registrul inferior, se regăsesc suprafețe cu sculptură poleită cu aur, realizate în mod particular la fiecare dintre registre. Icoanele prăznicare și cele cu sfinți apostoli sunt încadrate de arcade și despărțite între ele fie de profile sau coloane atașate. Registrul proorocilor e compus în partea centrală dintr-un un fronton care include cinci icoane mari și din alte opt icoane mai mici aflate în părțile laterale. Registrul proorocilor se desparte de registrele de jos de o friză asemănătoare cu cea de mai jos.
Coronamentul, aflat la 670 cm înălțime, susține o cruce de mici dimensiuni ce îl prezintă pe Iisus Hristos răstignit și patru molenii ce îi prezintă pe Maica Domnului și Sfântul Ioan, pe Sf. Nicodim și Sf. Iosif din Arimateea. Crucea și moleniile prezintă rame sculptate și poleite cu foiță de aur.
Ușile Împărătești cu înălțimea de 200 cm și lățimea de 75 cm sunt alcătuite din două canaturi ornamentate cu sculptură înaltă, traforată, amplă în care sunt inserate 5 medalioane pictate. Ușile sunt decorate cu ornamente vegetale și elemente caracteristice stilului baroc ca volutele, contracurbele și motivul scoicii. În mijloc se află un medalion ce prezintă scena Buna Vestire, în cele patru medalioane apropiate sunt reprezentați cei patru evangheliști. În partea superioară, sub cruce, este prezent un medalion de mai mici dimensiuni ce îl prezintă pe Iisus Emanuel.
Anvonul bisericii Icoanei, este aflat pe peretele de nord al naosului,la înălțimea de 170 cm de nivelul podelei. Amvonul are un plan hexagonal, una din laturile acestuia făcând acces la scară. Celelalte cinci laturi prezintă icoane ce sunt despărțite între ele cu colonete în torsadă, frize și rame bogat ornamentate.
Anvonul este format din două corpuri distincte: partea de de sus (ce prezintă panouri dispuse poligonal, pictate și sculptate) și partea de jos cu rol de consolă care susține și maschează platforma amvonului. În urma analizei tehnice și stilistice se poate spune că cele două corpuri aparțin unor perioade distincte, ele având mijloace diferite de realizare. Partea de sus prezintă pictură și sculptură asemenătoare cu cea de pe iconostas iar partea de jos, având mijloace plastice și tehnice diferite, cu o atenție mai mică la detalii ce a constituit probabil obiectul unei intervenții ulterioare.
Cele cinci icoane prezente pe amvon sunt: „Sf. Apostol Marcu”, „Sf. Apostol Ioan”, „Mântuitorul Iisus Hristos”, „Sf. Apostol Matei”, „Sf. Apostol Luca”. Toate icoanele au înălțimea de 42 cm. Icoanele de la extremități au 18 cm lățime iar cele trei din mijloc au 20 cm lățime.
Pictura interioară
Numeroasele transformări şi reparaţii prin care a trecut biserica şi-au lăsat amprenta şi asupra picturii de la interior acesta fiind pe alocuri completată în alte tehnici şi culori, total sau parţial distrusă.
Conform diferitelor documente pictura murală originală a fost realizată în tehnica „a fresco” de zugravii Alexandru, Constantin și Grigore în anul 1786. Pictura a fost realizată în manieră bizantină, postbrâncovenească, caracteristică atât spațiului geografic, dar și a perioadei secolului al XVIII-lea. Dorința de înnoire a comanditarilor și manieră realistă, apuseană de pictură care pătrunde pe teritoriul Țărilor Române ia locul tradiției pictorilor de frescă în secolul al XIX-lea. La fel ca în cazul mai multor monumente din București, biserica Icoanei nu a trecut nealterată prin istorie.
Pictura originală reprezintă o evoluție târzie a picturii din Țara Românească. Aceasta urmează cu rigiditate erminiile din punct de vedere iconografic, școala de pictură brâncovenească este continuată ținând cont de noile influențe plastice ale secolului. Sunt prezente elemente inspirate din viața cotidiană, cu o doză de realism și dinamism, aspectul solemn și sentimentul pios pierzând din intensitate. Detaliile decorative sunt bine evidențiate. Echilibrul compozițiilor decorative și ritmul registrelor continuă drumul stabilit în secolul al XVII-lea. Pictura murală este bine împărțită în altar, naos și pronaos și pridvor în scene simetrice, încadrate bine în spațiul arhitectural. Pictura prezintă în general un număr mare de persoaneje tratate grafic, ilustrativ, cu un caracter popular și un limbaj simplificat. Gama cromatică utilizată a fost restrânsă, utilizându-se ocru, roșu, albastru și verde.
La prima intervenție din 1838 în tehnica tempera, în cadrul lucrărilor de refacere, s-a repictat întregul ansamblu și s-a realizat pictura din turla nou construită. Pictura murală a fost refăcută și în anul 1889 cu ajutorul lui Mihail Băbeanu. Frescele au fost acoperite cu pictură în tehnica ulei, în stil realist, de către Mihail Dragomirescu.
– Valoare de vechime – autenticitate
Funcţiunea religioasă în spaţiul ocupat azi de Bisercia Icoanei a aparut în secolul XVII, odată cu constituirea cartierului. Biserica construită iniţial a fost din lemn, pentru ca între anii 1784-1786 Panait Babeanu, nepotul după frate a lui Mihail (Misail) Băbeanu să ridice biserica în zid. Marele cutremur de la 1838 a afectat serios biserica, turlele sunt daramate şi zidaria avariată. După cutremur intervenţiile s-au limitat la punerea în siguranţă a bisericii. Biserica Icoanei, în timp, a trecut prin nenumărate faze de construcţie şi restaurare. Astăzi biserca păstrează o mare parte a volumetriei realizate de Alexandru Orăscu, dar faţă de situaţia în care se afla la începutul secolului al XX-lea, a pierdut o parte din elementele care o defineau: volumele sunt mai sărace, iar decoraţia este simplificată sau pe alocuri îndepărtată.
Chiar dacă aspura imobilului s-a intervenit de-a lunugul timpului, valoarea de autenticitate a acestuia este considerată mare.
– Valoare memorial simbolică
Din cele relatate în istoricul clădirii, evenimente şi personaje asociate imobilului, aprecierea noastră este că valoarea memorial simbolică a monumentului este mare.
Necesitatea reabilitării clădirii Bisericii Icoanei se justifică prin valoarea potenţială mare a monumentului istoric. Investiţia preconizată va genera activităţi conexe producătoare de venit şi în consecinţă asigurarea unui flux de resurse care poate susţine întreţinerea Bisericii. Pe de altă parte, valoarea culturală pe care o va avea biserica restaurată va aduce un aport suplimentar la activitatea turistică şi culturală a întregului oraş şi implicit la dezvoltarea zonei adiacente.
Mediul cultural cuprinde totalitatea elementelor care se referă la obicieurile, tradițiile, sistemul de valori, credințele și normele care guvernează statutul oamenilor în societate. Din această perspectivă, Biserica „Adormirea Maicii Domnului – ICOANEI” este situată într-un cadrul istoric și natural deosebit.
Conform tradiţiei, icoana Maicii Domnului, ferecată în argint şi lucrată de Filip Nicolau Argintarul la 1682, aflată azi în naos, ar fi fost dăruită de domnitorul Constantin Brâncoveanu şi de doamna sa, Maria. De la această icoană, cu vremea, a început să i se spună Biserica Icoanei.
Icoana Sfintei Precista, căreia i se datorează numele şi renumele bisericii, aminteşte, după tradiţie, vechimea primei ctitorii: pe chenarul ferecăturii de argint, în partea de jos, apare imaginea unei biserici cu inscripţia “Biserica Maica Precistei” şi în continuare „P(r)in ost(eneală) s-au zugrăvit această sfăntă icoană la leat 7190” (=1682), datare propusă, probabil, de N. Iorga şi preluată de mai mulţi cercetători.
Icoana, considerată a fi făcătoare de minuni, atrage paşii călătorilor veniţi din toate părţile ţării să se roage şi să se regăsească, dându-le speranţă.
La Bucureşti, Biserica Icoanei organizează, din anul 2007, procesiuni la care participă înalţi prelaţi, oameni ai bisericii, enoriaşi şi credincioşi ai altor parohii. Acestea sunt legate de marea sărbătoare a Duminicii dintâi a Postului Mare al Paştelui, numită „Duminica Ortodoxiei”.
În această zi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte cultul sfintelor icoane, statornicit la Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic de la Niceea din 787, după perioada de lupte iconoclaste care a început în Bizanţ cu aproape două secole înainte.